Aparent, atunci cand esti in cautarea unui job, asta este afirmatia pe care cei mai multi dintre noi ar vrea sa o auda.  Si pare ca este cu atat mai bine, cu cat o auzi mai des. Insa conteaza mai degraba ce urmeaza dupa aceasta afirmatie. Aici scenariul pe care ni-l inchipuim ca se va derula in majoritatea cazurilor este urmatorul: oferta, semnare contract, inceput activitatea. Din pacate sunt prezente frecvent si urmatoarele scenarii: nu primesti nici un alt raspuns dupa aceea pentru cateva saptamini/luni, oferta nu este cea pe care o asteptai, primesti un telefon prin care esti anuntat ca de fapt lucrurile s-au schimbat si a fost ales pina la urma altcineva.

Atunci este de fapt cel mai greu sa reiei procesul de cautare a unui job. Dezamagirea e prea mare, incepi sa crezi ca ai din ce in ce mai putine sanse, si, cel mai grav, incepi sa te intrebi daca mai esti bun de ceva, sau mai are cineva nevoie de tine.

Citeste continuarea

Am primit de multe ori in ultima perioada intrebari legate de modul in care ar trebui sa decurga un interviu cu o companie de recrutare. Cum as putea sa ma pregatesc? Oare ce ma intreaba? Cand sa ma astept la un raspuns?

Cum ma pot pregati?

Incercand sa inteleg putin cine este compania pe care o reprezinta respectivul Recruiter, este o companie de recrutare, una de head hunting, au reputatie buna pe piata, stiu pe cineva care a mai fost la interviu la ei, am de la cine cere o opinie. Apoi, pregatirea e clasica,  ca pentru orice interviu, ar fi ideal sa incerc sa imi pun in ordine putin ideile, ce am facut, cu ce rezultate, care sunt proiectele cele mai relevante pentru mine, care au fost momentele cele mai dificile si realizarile de care sunt cel mai mandru.

Citeste continuarea

Vineri si sambata am avut placerea de a sta de vorba cu studentii MBA-ului Romano – American, Asebuss. Am pornit de la temele comune pentru aceasta perioada (tendinte in piata in 2009, tipuri de joburi cautate), si de la sugestiile unei persoane care si-a desfasurat activitatea ultimilor ani facand recrutare (tipuri de intrebari la interviu, gafe de evitat) am pornit o discutie interesanta legata de intrebarile permise si cele mai putin permise in interviuri.

Una din temele care a parut sa capteze interesul si sa aprinda discutiile a fost legata de FEMEI. Insa femei in business, respectiv despre cat de corect este sa intrebi un candidat femeie daca are intentia de a face copii in viitorul apropiat. Exista cu siguranta situatii in care raspunsul la o asemenea intrebare este necesar, mai ales daca in departamentul in care angajezi deja ai 2-3 persoane care sunt in concediu de maternitate. Insa cat de corect este sa faci o asemenea discriminare sau cum judeci raspunsul la o asemenea intrebare?

Daca intrebi direct, poti avea urmatoarele reactii:

- nu, nu imi doresc…si totusi asta sa se intample dupa 6 luni, chiar daca respectiva candidata nici n-a avut intentia de a ramine insarcinata in momentul in care s-a prezentat la interviu

- da, imi doresc, dar sigur nu in urmatorii 2 ani…si totusi se poate intampla oricand

- se ridica si pleaca, sau continua interviul dar refuza oferta ulterior pentru ca nu isi doreste sa aiba de-a face cu persoane care judeca lucrurile doar asa.

Cu siguranta nu exista un raspuns universal valabil pentru cea mai buna abordare.

Doua variante de abordare corecta si care ne ajuta sa luam o decizie cat mai putin riscanta pot fi urmatoarele:

- la finalul interviului, explic ca va trebui sa analizez toate aplicatiile si sa iau in calcul si riscul de a avea o angajata care va ramine insarcinata in urmatorul an cand participarea sa la rezultatul proiectului nostru este critica…si astept o reactie;

- incerc sa evaluez de fapt nivelul de responsabilitate al persoanei si simtul etic, prin alte intrebari puse in timpul interviului, am mai multe sanse asa de a intelege daca…chiar daca improbabilul se va fi intamplat, candidata respectiva va avea o abordare menita sa ma ajute sa rezolv potentialele probleme, va lasa proiectele in ordine, va incerca sa se intoarca cat mai repede in asa fel incat ca sa nu afecteze dramatic activitatea.

Nu exista solutia unica sau universala la aceasta dilema, cu siguranta, insa la fel de sigur, punerea intrebarii direct nu rezolva problema si nu da solutia, insa subliniaza abordarea subiectiva si potential discriminatorie! Daca asta ne dorim, e in regula si asa, este bine insa sa intelegem ce se mai citeste si printre randuri…si sa ne asumam concluziile!

Cine-i cel mai grozav manager din tara? Chiar daca le-am uitat, povestile copilariei ne mai bantuie inca. Poate pe undeva explica si anumite obisnuinte de comportament care ne fac sa ne simtim tare bine. Sau nu…

Venim la interviu, dupa ce am vorbit cu oglinda, si totul este clar din punctul nostru de vedere. Nu avem de ce sa explicam nimic. Daca persoana din fata noastra care pune intrebarile nu a inteles din prima clipa care este raspunsul la unica intrebare care conteaza (cea de sus…) inseamna ca nu are sens sa ne mai pierdem timpul sa discutam. Si plecam de la interviu fara sa fi castigat nimic. N-am aflat nimic despre un job care ar fi putut sa deschida o usa pe care pana atunci nu o observasem, n-am oferit si nu am primit nimic. Si totul din vina celuilalt. Oare?

Faptul ca am ajuns la un anumit moment in cariera in care toate caile par batatorite, banale, neinteresante nu este vina celui din fata noastra care pune intrebarile si nici a celor cu care lucram in fiecare zi la birou. Este vina oglinzii si a unui viciu de auto-cunoastere.

Oglinzile imbatranesc, se stie, imaginile ajung sa fie distorsionate. De unde si alegerile neinspirate, neinformate si adesea nefericite pe care le facem cand ne propunem sau impunem o schimbare.

Cum ar fi sa renuntam la oglinzi? Sa ascultam si sa raspundem, sa invatam sa intrebam si sa alegem stiind si nu doar imaginandu-ne lucruri despre reala sau presupusa noastra valoare.

Am auzit de multe ori comentarii legate de sfaturi care par de bun simt. Si pareau a fi mai putin valoroase de indata ce erau incadrate in aceasta categorie.  Bunul simt insa este rar, iar incadrarea in aceasta categorie cred ca este una innobilanta si nu dezonoranta.

In procesele de recrutare, sau in cele de cautare a unui nou loc de munca, se face mai mult decat oricand dovada existentei sau absentei bunului simt.  Din modul in care abordezi o persoana pe care nu o cunosti, modul in care raspunzi la un telefon neasteptat, cat de prompt esti cu ceea ce promiti ca vei trimite, cum te comporti la o prima intalnire, etc.

Un exemplu de sfat de “bun simt” care insa continua sa fie ignorat este emailul. Nu ma refer la textul acestuia, e prea lunga discutia si o voi relua separat,  ci la….denumirea acestuia. A primi un CV de la “blondul@yahoo.com” sau “fataserioasa2008@gmail.com” ar putea atrage atentia….si nu neaparat intr-o maniera constructiva.

Din pacate am inca ocazii de a ma minuna cum asemenea lucruri de “bun simt” continua sa fie ignorate.  Sau poate confirma absenta acestuia? Ar fi trist.

Oare cat de multi suntem dispusi sa ne intrebam ce am putea face diferit? Trimit zeci de aplicatii, sunt chemat la cateva interviuri, daca sunt norocos, poate primesc o oferta care mi se pare oricum departe de ceea ce ar trebui. Si de aici incotro?

Sunt putini cei care se gandesc ca poate ar putea face ceva diferit chiar ei? Ca poate au gresit in modul in care au aplicat? Ca poate CVul nu este bine facut? Sau scrisoarea de intentie? Sau au raspuns in interviu in asa fel incat si-au asigurat singuri raspunsul negativ. Oare ne punem cu adevarat intrebarile astea sau sunt intrebari pe care si le pun prea putini?