Am vazut de curand filmul Coco avant Chanel si tare mult mi-au placut gandurile pe care m-a pus. Unul dintre ele, curajul de a fi diferit, imi pare cat se poate de relevant si pentru subiectul carierei.

Pentru ca vorbim prea usor si prea des despre cariera, am ajus de multe ori sa o confundam cu lucruri repetitive. Vreau o cariera ca a lui X. Actionez mimetic. Pana la un punct este bine. Prin mimetism invatam, deprindem abilitati, cunostinte, deprindem meserii.

Dar cariera nu este o meserie. Este sau ar trebui sa fie mai mult. O asumare a unei meserii intr-un sens care sa ne ajute sa devenim cea mai buna varianta a noastra. Sau macar o incercare de acest fel. Ceea ce e bine pentru altii nu e neaparat bine pentru mine. Este putin probabil ca o cariera precum cea a lui X sa mi se potriveasca manusa. Macar si pentru simplul motiv ca pana nu o incerci nu ai de unde sa stii daca te aranjeaza croiala sau culoarea.

Si daca tot se spune ca suntem indivizi unici si irepetabili, de ce nu am incerca sa fim si diferiti. Nu in sensul negativ, de desprindere de ceilalti, ci in sensul imbogatirii. Pot face si altfel lucruri care pana acum se faceau intr-un anumit fel. Pot sa imi dau silinta sa schimb o rutina, un obicei. Si nu doar o data, ci cat mai des, pana devine un sistem, o a doua natura.

In order to be irreplaceable one must always be different. (Coco Chanel)

Despre ce vorbim atunci cand vorbim despre cariera? Despre resurse, despre timp, despre performanta, despre sens, despre implinire, despre imagine?

Cum am ajuns sa vorbim despre cariera, de fapt? De ce nu mai este suficienta paradigma de gandire a parintilor nostri, locul de munca in care te duci 35 – 40 de ani, in fiecare zi? Ce e rau in a te duce la acelasi loc de munca 40 ani? In sine, nimic. Dar toate trebuie puse in context. Daca traim nu ca sa muncim, pentru ce traim?

Conceptul de cariera a devenit treptat un loc comun. Vorbim prea usor sau prea des despre el fara sa ne dam ragazul de a intelege de ce este important pentru noi. Si ca orice lucru despre care ajungem sa vorbim prea usor, in timp exista pericolul sa suprapunem ideii de cariera o suma de imagini sau inertii care aparent ne fac viata mai usoara.

Pentru ca nu am gasit sau nu m-a gasit un drum mai bun, vorbesc despre ceea ce fac ca despre… cariera. Pentru ca nu am stiut ce sa aleg sau au ales altii pentru mine, consider ca ceea ce fac este… cariera mea. Pentru ca imi este prea frica sa schimb ceva sau pentru ca am senzatia ca daca as renunta la “cariera” mea m-as simti ca atunci cand iti trage cineva presul de sub picioare, continui sa fac mereu acelasi lucru. In esenta, fac ceea ce de multe ori condamn in atitudinea parintilor mei… ma duc in fiecare dimineata la un loc de munca, fac aceleasi lucruri si la sfarsitul fiecarei zi rasuflu usurat ca nu a trebuit sa iau o decizie care sa imi traga presul de sub picioare.

Dar daca l-as trage, totusi? Daca mi-as da sansa sa vad ce ramane din cariera mea atunci cand scot din ea rutina si confortul, inertia si comoditatea?

Cine-i cel mai grozav manager din tara? Chiar daca le-am uitat, povestile copilariei ne mai bantuie inca. Poate pe undeva explica si anumite obisnuinte de comportament care ne fac sa ne simtim tare bine. Sau nu…

Venim la interviu, dupa ce am vorbit cu oglinda, si totul este clar din punctul nostru de vedere. Nu avem de ce sa explicam nimic. Daca persoana din fata noastra care pune intrebarile nu a inteles din prima clipa care este raspunsul la unica intrebare care conteaza (cea de sus…) inseamna ca nu are sens sa ne mai pierdem timpul sa discutam. Si plecam de la interviu fara sa fi castigat nimic. N-am aflat nimic despre un job care ar fi putut sa deschida o usa pe care pana atunci nu o observasem, n-am oferit si nu am primit nimic. Si totul din vina celuilalt. Oare?

Faptul ca am ajuns la un anumit moment in cariera in care toate caile par batatorite, banale, neinteresante nu este vina celui din fata noastra care pune intrebarile si nici a celor cu care lucram in fiecare zi la birou. Este vina oglinzii si a unui viciu de auto-cunoastere.

Oglinzile imbatranesc, se stie, imaginile ajung sa fie distorsionate. De unde si alegerile neinspirate, neinformate si adesea nefericite pe care le facem cand ne propunem sau impunem o schimbare.

Cum ar fi sa renuntam la oglinzi? Sa ascultam si sa raspundem, sa invatam sa intrebam si sa alegem stiind si nu doar imaginandu-ne lucruri despre reala sau presupusa noastra valoare.

Cred ca nici nu realizam cat de multe lucruri facem din cauza presiunii sociale. Ce mi se pare mai dificil de inteles este faptul ca sunt prea multe situatii in care deciziile de schimbare a traiectoriei de cariera, sau a angajatorului prezent, pot fi luate in functie de parerea altora.  Sau de cat de buna pare sa fie in ochii celorlati miscarea ta.

In urma cu aproape un an, am trait experienta interesanta a unei candidate care, nu parea sa aiba nici o motivatie pentru a face schimbarea. Si totusi isi dorea sa caute…. altceva. La intrebarile din ce in ce mai clare, raspunsurile ramaneau la fel de neclare.

Ce vrei sa faci? R: Cam acelasi lucru, doar intr-o organizatie mai interesanta, cu mai multe provocari.

Ce inseamna o organizatie mai interesanta? R: cu mai multe posibilitati de dezvoltare si provocari.

Ce intelegi prin provocari? R: mai multe proiecte interesante, posibilitatea de avansare.

Aici unde esti ai incercat sa cauti o posibilitate de avansare? R: nu chiar, n-am discutat cu nimeni, dar nici nu mi-a fost propusa.

Dar ai mentionat sau ai demonstrat cumva ca te-ar interesa? R: nu chiar.

Am cedat spre final si am intrebat direct. Nu inteleg, ce te determina de fapt sa te gandesti la o schimbare? Si a venit raspunsul….toata lumea din jurul meu s-a tot mutat dintr-un loc in altul, toti ma intreaba eu de ce nu schimb.

Daca stau stramb si incerc sa gandesc drept, as spune ca am trait sa vad si momentul in care ceilalti reprezinta sursa principala a motivatiei. Uneori ei par sa fie cei care ne ajuta sa traim, ei sunt cei ne fac sa ne mobilizam in fiecare zi pe drumul catre o companie unde nu imi place cum ma simt, dar are un nume puternic, facand un job pe care il urasc cu pasiune, dar suna bine si beneficiind de un pachet de beneficii din care nu folosesc nici jumatate, dar sunt invidiat de majoritatea prietenilor….

Sa avem doar grija ce ne dorim, s-ar putea sa obtinem si atunci, intrebati-i pe ceilalti cum iesiti din situatia asta. Probabil ei stiu mai bine….

Cum scriam si intr-un post anterior, reactia imediata la restructurare este una strict emotionala.  In ultimii 10 ani am vazut multe persoane care au trecut prin acest calvar, unii dintre ei reusind sa iasa invingatori la scurt timp dupa decizie, pentru altii insa adaptarea fiind mai dificila.

Dialogul interior poate include afirmatii de genul: nu sunt bun de nimic, mi s-a parut ca sunt apreciat, ce vor spune colegii, ce vor spune ceilalti oameni din piata despre mine, ce va spune familia. Bun, poate trebuie sa ne punem si intrebarile astea, dar important este sa nu zabovim prea mult asupra lor si sa nu le lasam sa ne intunece imaginea de sine definitiv.

O abordare constructiva in general este concentrata mai mult pe viitor decat pe trecut.  Iata cativa pasi care pot ajuta:

- cum stau, care sunt resursele financiare de care dispun, cat timp am la dispozitie pentru gasirea unei solutii, care este scenariul cel mai pesimist, ce as putea face in continuare, care sunt resursele la care pot apela;

- ce alte optiuni am, ce alte oferte am mai primit sau despre ce alte oferte am mai auzit in ultimul timp, cum arata anunturile de joburi din piata;

- planul de actiune, care sunt contactele pe care le pot activa rapid, cand si cum le voi aborda, ce vreau sa fac mai departe,  cu cine voi vorbi pentru a-mi valida intelegerea situatiei, cum ma calmez si imi ocup timpul.

Poate parea simplist, insa solutiile cele mai bune de fapt sunt cele practice, cele mai la indemina. Asta nu inseamna ca sunt usoare, insa,  de multe ori,  o asemenea veste poate fi o oportunitate mascata sub forma unei crize.  Altfel, e posibil sa iti fi fost greu sa iei singur decizia schimbarii. Daca nu te poti bucura de asta, ar fi prea mult…, macar te poti uita inainte si nu peste umar inapoi.

Oricum e mai bine decat sa stau pe loc, ai putea spune.

Insa diferentele sunt mari. Motivatia de a face o schimbare a jobului poate fi oricare dintre cele doua: vreau sa plec cat mai repede din locul in care ma aflu, versus, vreau sa plec cat mai repede catre noul loc de munca.  Ceea ce face diferenta majora intre cele doua optiuni ramine insa gradul de risc, in prima varianta acesta este crescut semnificativ. Exceptie poate face insa situatia in care inteleg ca vreau sa plec cat mai repede si constientizez riscul la care ma expun. Cu alte cuvinte pot sa imi controlez bine reactiile emotionale si pot lua o decizie rationala.

De cele mai multe ori atunci cand decizi sa pleci cat mai repede din locul in care te afli, te concentrezi pe eliminarea situatiei care te streseaza. Riscul major este sa pierzi din vedere faptul ca nu ti-ai facut un plan vizavi de ceea ce cauti cu adevarat, eventual ti-ai facut doar un plan legat de ceea ce vrei sa eviti. Riscul? Cazi din lac in put! Iei prima oferta care pare acceptabila, ignori eventualele semnale de avertizare pe care le-ai fi putut vedea….daca nu erai prea concentrat sa rupi cat mai repede legatura cu locul de munca actual.  Dupa primele 1-2-3-6 luni, depinde cat tine euforia schimbarii, s-ar putea sa ai o surpriza….e usor mai bine, dar inca nu esti pe traiectoria de cariera pe care ti-ai fi dorit-o pentru tine. Si….reluam reteta anterioara.

Daca ai un dram de noroc ai putea fi ferit de toate astea. 

Criza nu este momentul potrivit pentru a face schimbari in cariera! Poate asa este. Insa sigur este unul dintre cele mai bune momente sa iti pui intrebarile potrivite. Daca nu atunci cand totul in jurul tau se schimba,  cand? Daca nu atunci cand doare si esti dispus sa intri in profunzime, cand? Poate nu este momentul sa faci o schimbare daca simti ca ai risca prea mult, dar macar foloseste timpul asta pentru o introspectie reala.

Ce anume iti place la ceea ce faci?

Ce te deranjeaza si iti da senzatia ca ai pierdut energie?

Ce tip de interactiuni iti fac placere?

Ce tip de cultura organizationala iti place?

Ce iti displace la organizatia din care faci parte sau modul in care se interactioneaza in organizatie?

Ce talente ai? Ce ti-a spus lumea ca stii sa faci foarte bine?

Ce hobbiuri ai? Ce activitati faci in care pierzi notiunea timpului?

Asta ar fi un inceput…care nu e chiar simplu daca raspunzi cu sinceritate si incerci sa iesi putin din sabloane.  Nu conteaza cum ar suna raspunsurile tale in ochii celorlati, e mai important sa fi tu sigur de adevarul lor.

Haideti sa ne gandim la cariera….sau sa ne planificam cariera. De ce? Merita?

Oare merita sa ne gandim la ceea ce vom fi cand “vom fi mari”? Sau ne-am gandit cum aratam noi ca oameni in varful carierei? Si daca ne-am trezit intr-o zi adulti si ne-am dat seama ca nu suntem nici in compania, nici in functia potrivita, acum ce urmeaza?

Pentru Romania termenul de planificare a carierei a fost considerat mult timp o utopie, oricum numarul de posturi a fost o lunga perioada foarte mic prin comparatie cu numarul candidatilor disponibili, sau…. oricum posturile cele mai interesante sunt ocupate prin cunostinte si relatii, ce sens are. Si mai am exemple de cinismul propriu noua, cu care ne-am obisnuit prea mult sa ne gasim scuze pentru a nu ne gandi la ceea ce putem face NOI.

Probabil ca pietele evoluate nu stiu prea multe, ii mai putem invata noi cate ceva despre cum se fac lucrurile:-). Cred ca totusi am putea sa invatam noi multe de la ei. Si de la cei din jurul nostru pentru care lucrurile par sa fi iesit mai bine decat pentru noi.  Acei oameni pentru care, cel putin aparent,  lucrurile ies mai usor decat pentru ceilalti. Spun aparent, pentru ca in spatele lucrurilor care par ca vin de la sine exista de multe ori un efort constant si o gandire pe termen lung care determina actiuni coerente si aliniate unui anumit obiectiv. Pentru ca si Samuel Goldwyn avea drepate cand spunea “cu cat muncesc mai mult cu atat am mai mult noroc”.

De ce acest blog? Pentru ca exista oameni care s-au construit pe sine prin munca, care au crezut ca depinde de ei,  care au facut lucrurile gandindu-se inainte care este impactul acestora pe termen lung, care cred ca poti sa iti influentezi propriul destin profesional prin ce si cum faci.  Tutoror celor care nu se considera doar victimele imprejurarilor le spun bun venit!!